Merinos

Merinos este o rasă de oi crescută pentru lână, dezvoltată în Spania și răspândită astăzi în majoritatea regiunilor importante de creștere a oilor din lume. Lâna sa este cea mai fină produsă de orice rasă comună de oi, cu fibre mult mai subțiri decât cele ale raselor pentru carne sau pentru lână de covor. Această finețe explică de ce rasa a fost crescută, comercializată și protejată timp de secole.

Oaia Merinos are talie mijlocie, iar berbecii și oile poartă o lână deasă pe cea mai mare parte a corpului. Multe linii prezintă cute de piele, mai ales pe gât, care măresc suprafața acoperită cu lână. Rasa este rezistentă și se adaptează atât la pășunile uscate, cât și la cele îmbunătățite; datorită acestei rezistențe s-a extins în Australia, Africa de Sud, America de Sud și vestul Statelor Unite.

Firea reprezintă unul dintre atuurile practice ale rasei. Oile Merinos sunt blânde, calme și au un temperament echilibrat; turmele mari sunt astfel mai ușor de adunat, tuns și manevrat decât în cazul raselor mai nervoase. Sunt animale sociabile, care rămân împreună în grup și se acomodează repede la un program de îngrijire constant.

Cui i se potrivește

Merinos se potrivește crescătorilor interesați în primul rând de lână, de la fermieri comerciali de lână fină până la torcătorii casnici care caută fibră moale. Rasa răsplătește proprietarii care pot asigura tunsul regulat, pășune de calitate și un program constant de control al paraziților și al copitelor. Firea docilă o face o alegere rezonabilă și pentru micii crescători, cu condiția ca greutatea lânii și riscul de miază să fie luate în serios.

Rasa Merinos s-a dezvoltat în Spania, unde oile cu lână fină erau crescute în turme mari, migratoare, în Evul Mediu. Lâna fină spaniolă a devenit un export de frunte, iar turmele care o produceau erau administrate printr-un sistem organizat de deplasare sezonieră între pășunile de vară și cele de iarnă.

Timp îndelungat, exportul animalelor de reproducție din Spania a fost controlat strict, deoarece valoarea lânii depindea de păstrarea celor mai bune oi pe teritoriul țării. Această restricție a făcut rasa deopotrivă prețuită și greu de obținut în restul Europei.

Începând cu secolul al XVIII-lea, un număr redus de oi spaniole a fost trimis în alte țări, inclusiv în părți ale Europei și, mai târziu, în emisfera sudică. Aceste animale fondatoare au stat la baza noilor turme naționale. Australia, în special, a devenit un centru important al creșterii rasei Merinos, iar selecția realizată acolo a produs linii adaptate pășunilor uscate și producției de lână la scară largă.

Cu timpul, crescătorii din diferite regiuni au dezvoltat tipuri distincte, care variază ca talie, cutare a pielii și greutate a lânii, păstrând însă trăsătura definitorie a rasei: lâna foarte fină. Merinos rămâne astăzi, în multe țări, temelia producției de lână fină.

Oaia Merinos are un corp compact, de talie mijlocie, susținut de picioare relativ scurte, cu o lână groasă și deasă care acoperă cea mai mare parte a animalului. Lâna este albă și fin ondulată și crește pe corp, pe cea mai mare parte a picioarelor și, adesea, pe o parte a botului. Multe linii au cute de piele, vizibile mai ales pe gât, care măresc suprafața acoperită cu lână.

Coarnele variază în funcție de sex și de linie. Berbecii unor tipuri poartă coarne mari, spiralate, în timp ce alte tipuri sunt fără coarne; oile sunt de obicei fără coarne sau au doar coarne mici. Botul este, în general, curat, fără lână, și de culoare deschisă, uneori parțial acoperit de lâna crescută în jurul ochilor.

Lâna și culoarea

Trăsătura definitorie este lâna. Lâna Merinos se numără printre cele mai fine produse de orice rasă de oi, cu fibre subțiri care îi dau un tușeu moale. Lâna este deasă și uniformă, cu o ondulație regulată ce îi conferă elasticitate. Lâna standard Merinos este albă; poate fi vopsită în orice culoare după prelucrare. Lâna crescută în exces pe bot poate provoca orbire prin lână la unele animale, iar mulți crescători elimină din selecție exemplarele cu acoperire facială excesivă pentru a reduce acest risc.

Merinos este cunoscută pentru firea calmă și docilă. Rasa este blândă și are un temperament echilibrat, iar animalele sunt, în general, ușor de deplasat și de manevrat, comparativ cu tipurile mai nervoase. Această stabilitate este apreciată în turmele mari: adunarea ușoară a oilor și comportamentul liniștit la tuns economisesc timp și reduc stresul animalelor.

Oile Merinos sunt puternic sociabile și preferă să rămână împreună, în grup. O oaie lăsată singură devine stresată, așa că trebuie ținută mereu alături de alte oi. În preajma îngrijitorilor cunoscuți se acomodează repede și acceptă fără probleme activități de rutină precum administrarea tratamentelor antiparazitare, tunderea copitelor și tunsul lânii.

Față de oameni, rasa nu este agresivă, deși berbecii liniilor cu coarne necesită manevrare atentă în sezonul de montă. Oile Merinos coexistă bine cu alte animale de pășunat și nu manifestă comportament teritorial. Câinii de pază sunt folosiți adesea pentru a proteja turma de pericole exterioare, nu pentru a controla comportamentul din interiorul ei.

Oile Merinos au nevoie de o îngrijire constantă, axată pe lână și pe copite. Lâna lor nu se năpârlește natural, așa că tunsul este obligatoriu. Blana deasă le face totodată mai predispuse la miază decât rasele cu lână scurtă, motiv pentru care igiena din zona posterioară și tunsul la timp contează pe tot parcursul anului.

Îngrijirea lânii

• Tundeți cel puțin o dată pe an; unele turme se tund de două ori, în funcție de climă și de lungimea lânii.
• Curățați (tundeți lâna din jurul cozii și al ugerului) între tunsori, pentru a reduce acumularea de balegă și riscul de miază.
• Inspectați lâna în mod regulat pentru semne de miază, mai ales pe vreme caldă și umedă.
• Urmăriți apariția orbirii prin lână la animalele cu mult păr pe bot și tundeți în jurul ochilor, dacă este necesar.

Mișcare

• Asigurați acces zilnic la pășune, pentru ca oile să se miște și să caute hrană în mod natural.
• Rotiți pășunile pentru a menține calitatea furajului și a reduce încărcătura parazitară.
• Lăsați spațiu suficient ca întreaga turmă să se deplaseze împreună, deoarece oile Merinos se mișcă în grup.

Mediu

Oile Merinos suportă bine zonele uscate și deschise și se adaptează la o gamă largă de climate. Au nevoie de apă curată, umbră pe vreme călduroasă și adăpost față de vânt rece și ploaie, mai ales după tuns, când lâna nu mai izolează. Un gard sigur și un drenaj bun în padocuri ajută la prevenirea problemelor la copite.

Fiind rumegătoare, oile Merinos sunt adaptate să trăiască pe pășune și din alt furaj. Un pășunat bun le acoperă majoritatea nevoilor în cea mai mare parte a anului. Necesarul de hrană crește spre finalul gestației și în timpul lactației, precum și în perioadele secetoase, când calitatea pășunii scade. În aceste momente se folosesc fân, siloz sau suplimente pe bază de cereale pentru a acoperi diferența. Accesul constant la apă curată este esențial, iar consumul crește odată cu căldura și cu producția de lapte.

Echilibrul mineral contează atât pentru sănătate, cât și pentru calitatea lânii. Oile crescute pe pășuni sărace sau limitate pot avea nevoie de suplimente minerale, iar aportul de cupru trebuie gestionat cu atenție deosebită, deoarece oile sunt sensibile la excesul acestui mineral.

Suplimente

Folosiți suplimentele cu măsură și întotdeauna alături de furaj, nu în locul lui. Blocurile minerale sau amestecurile minerale speciale pentru oi corectează deficiențele locale. Trecerea bruscă la diete bogate în cereale poate provoca tulburări digestive, așa că orice concentrat trebuie introdus treptat. Creșterea lânii și calitatea acesteia se îmbunătățesc printr-o hrănire constantă și suficientă, nu prin hrănire ocazională și bogată.

Oile Merinos sunt, în general, rezistente și se adaptează la climate dificile. Cu o îngrijire bună, trăiesc de obicei 10-12 ani, deși perioada de reproducție productivă este de regulă mai scurtă. Cele mai multe probleme de sănătate ale rasei provin din aceleași surse care afectează oile în general: paraziții interni, bolile de copite și afecțiunile externe legate de lână. Blana deasă a Merinosului adaugă un risc particular de miază și, la unele animale, de orbire prin lână.

Îngrijire preventivă

• Urmați un plan de control al paraziților bazat pe teste coproscopice, nu pe tratamente antiparazitare aplicate întregii turme, fără discriminare.
• Tundeți și inspectați copitele regulat și mențineți padocurile uscate.
• Curățați lâna și tundeți conform programului, pentru a reduce riscul de miază.
• Mențineți la zi vaccinurile împotriva bolilor clostridiene frecvente în regiunea dumneavoastră.
• Asigurați mineralele necesare și evitați excesul de cupru.

Oile Merinos ajung la maturitate de reproducție în primul an de viață, deși sunt adesea puse la montă abia după ce ating o dezvoltare corporală bună, nu la cea mai timpurie vârstă posibilă. Multe linii Merinos se reproduc sezonier, montele fiind programate astfel încât mieii să se nască pe vreme favorabilă. Berbecii sunt ținuți alături de oi pe o perioadă stabilită de montă, iar starea de întreținere a oilor la montă influențează puternic numărul celor care rămân gestante.

Gestația durează aproximativ cinci luni. Oile Merinos nasc cel mai adesea un singur miel; gemenii sunt mai rari decât la unele rase specializate pentru carne, iar rata de fătare variază în funcție de linie, hrănire și management. Oile sunt, în general, mame grijulii, iar mieii se ridică și încep să sugă la scurt timp după naștere.

Creșterea mieilor presupune protejarea nou-născuților de frig și de prădători, asigurarea colostrului cât mai devreme și menținerea unei condiții corporale bune a oilor pe durata lactației. Mieii sunt înțărcați după câteva luni. În programele de ameliorare, selecția echilibrează fineea și greutatea lânii cu fertilitatea, creșterea în greutate și constituția generală, astfel încât turma să rămână deopotrivă productivă și rezistentă.